Bricheta
Mă uit de cīteva minute bune la brichetă şi īncerc să-i descopăr mecanismul. Primele īncercări de a o aprinde au eşuat, spre amuzamentul soţiei, care mă pusese la īncercare. Acum privesc cu atenţie indicaţiile: trebuie să răsucesc o rotiţă puţin īn faţă, apoi puternic īn spate şi īn jos īn acelaşi timp. E clar, dar nu-mi iese. Apoi, la a nu ştiu cīta īncercare, o flacără anemică ţīşneşte din īncăpăţīnata brichetă. Triumfător, mai repet de cīteva ori pentru a-mi demonstra īndemīnarea. Brusc, rotiţa se īnţepeneşte, scrīşneşte scurt şi se rupe. Bricheta nou-nouţă poate fi aruncată la gunoi. Şi toate acestea mă gīndesc īnciudat pentru protecţia copiilor. Mai exact, pentru a nu-i stresa spunīndu-le că nu au voie să umble cu brichetele părinţilor. Prin asociaţie de idei, īmi revine apoi īn minte interdicţia aceea stupidă, pe care nu se poate să nu o ţineţi minte din copilărie: nu te juca cu focul că faci pipi īn pat ! Ce idee...
Alte exemple īncep să mi se adune īn minte, configurīndu-se īn două lumi opuse. Copiii noştri, īnfăşaţi ca nişte cīrnaţi şi cu căciuliţe trase pe urechi ca să nu-i tragă curentul, pe de o parte; pe de altă parte, moda americană, care m-a surprins cīnd am văzut primele dăţi, pe la congrese internaţionale, mămici cu plozi de cīteva luni īn braţe, pe care īi mai şi lăsau din cīnd īn cīnd să meargă de-a buşilea pe culoarele sălilor de conferinţă. Scena de acum cīteva zile, de la Babele, cīnd un ciopor de părinţi şi bunici strigau la unison la nişte copii de 6-7 ani să nu alerge, să nu se depărteze, să nu se aşeze pe jos că răcesc
Pe de altă parte, cazurile de părinţi reclamaţi la poliţie pentru că le-au īncălcat drepturile īmpiedicīndu-i să joace cine ştie ce joc sau refuzīnd să le cumpere cine ştie ce gadget. Īmi revine īn minte şi o scenă recentă īn care aceste două poziţii s-au aflat faţă īn faţă pentru cīteva minute. Intrat īn muzeu cu copiii săi, un bun prieten s-a văzut apostrofat instantaneu de supraveghetoarele care strigau, exasperate, către copii: Nu alergaţi ! Nu puneţi mīna ! Nu călcaţi pe acolo ! şi aşa mai departe. Cum este posibil aşa ceva ? s-a revoltat prietenul. Dar este un muzeu, sīnt obiecte de patrimoniu
- am dat eu să explic. De ce nu faceţi atunci falsuri, dubluri, ca să nu le mai interziceţi copiilor să se joace cu ele şi să le stricaţi bucuria ? Facem, avem un atelier de creativitate pentru copii, o īntreagă echipă care numai asta face, se joacă cu copiii, dar nu aici, nu īn muzeu, nu cu exponatele. Astea sīnt pentru oamenii mari mi-a mai venit mie să spun, dar mi-am dat seama că riscam să devin incorect politic, aşa că m-am oprit şi am dat din umeri a neputinţă.
Copilăria a devenit visul societăţii, cel care ne permite să-i suportăm constrīngerile, cum suportam altădată copilăria visīnd la viaţa adultă
- scie Benoīt Duteurtre īn Fetiţa şi ţigara. Īnainte vreme, viaţa socială se transmitea din adult īn adult, fiecare copil aşteptīndu-şi rīndul să devină şi el adult, să preia meseria părinţilor şi să le ducă mai departe valorile. Limitele se transmiteau şi ele, asigurīnd perpetuarea acestei lumi a adulţilor, aşa cum fusese ea gīndită de părinţii acestora. Spre binele societăţii şi al fiecăruia dintre copiii ei. Īn aceste condiţii, nu numai că nu era nevoie de prea multă creativitate, dar fanteziile născute din lipsa de constrīngeri puteau fi foarte dăunătoare stabilităţii acestor societăţi īn care membrii lor credeau cu tărie. A. pune lipsa de responsabilitate civică şi de curiozitate intelectuală a romānilor pe seama unei astfel de educaţii conservatoare a lui nu ai voie fără explicaţii. Are, fără īndoială, dreptate, cel puţin īntr-o anumită măsură. Pe de altă parte, īn vijelioasele lumi post-industriale, s-ar zice că adulţii nu mai au īncredere īn ei īnşişi şi īn lumea pe care au creat-o, drept care īşi īntorc privirile, pline de speranţă, spre noile generaţii. Ei par să nu mai aibă nimic de transmis, afară de idealul copilăriei, spontane şi fără frontiere, de la care aşteaptă miracolul renaşterii perpetue. Viaţa socială şi visele sale se transmit astfel de la copil la copil, sub privirile fascinate ale lui homo otiosus, care visează ca progeniturile sale să īndrepte creaţia şi astfel să-l izbăvească şi pe el. Doar că toţi aceşti copii sfīrşesc prin a creşte mari şi a se pomeni īn lumea adulţilor, care nu este atīt de lipsită de constrīngeri precum i-au convins părinţii lor. Limitele şi limitările au devenit doar mai ipocrite, pentru a nu strica jocul şi a nu spulbera iluziile. Īn aceste condiţii, primii care īşi pierd iluziile sīnt foştii copii.
Cīnd va creşte mare, copilul cu bricheta va continua să se bucure de tot felul de alte drepturi şi libertăţi. Va fi īn continuare curios, spontan, creativ. Doar că, īn joaca sa fără frontiere cu tot felul de alte gadgeturi sociale, va descoperi la un moment dat că lumea e plină de brichete, cu care poţi să te joci, dar nu poţi să le aprinzi. Căci cei care conduc cu adevărat jocul, le-au construit special īn acest fel. Va afla astfel şi faţa ascunsă a drepturilor sale: libertatea eşecului. Care este protejată la rīndul ei şi īnconjurată de tot felul de drepturi ale celor care au eşuat.
Nu mi se pare că lumea devine astfel mai veselă