Conflict între generaţii?

Conflict între generaţii ?

 E dimineaţa prelungă a sfîrşitului de sărbători. Răsfoiesc „Dilema” dedicată noilor tehnologii, sorb din cafea şi trag din narghilea. Spaime şi îngrijorări faţă de butoane, plăceri tehnice mărturisite ca un pêché mignon, un repertoriu care se reduce – ce interesant ! – la cîteva device-uri care nu fac decît să prelungească vechile îndeletniciri intelectuale ale scrisului şi vorbitului, plus vreo două, trei alte activităţi elementare. „Nu-mi plac telefoanele mobile de ‚fitze’ – declară, de pildă, Cristian Crisbăşan. Pentru mine, mobilul trebuie să fie ergonomic, simplu de operat...” – explică acesta. Evident ! – îi fac eu cu ochiul printr-un vălătuc de fum. „Noile tehnologii” par a se înscrie astfel, pentru aceşti „dilematici” care sîntem, pe traiectoria revoluţiei tehnice din secolul al XIX-lea, oferindu-ne mai repede, mai mult, mai bine ceea ce putem să facem – sau măcar să ne imaginăm – şi singuri. Nu, categoric nu – mă gîndesc eu – Mona n-ar fi înţeles despre ce vorbesc bătrîneii ăştia ! Sau ar fi rîs. Sau, mai probabil, s-ar fi plictisit.
 Mona este fata (era să zic fetiţa...) unor prieteni cu care am petrecut revelionul. Are 15 ani. A fost singura, se pare, din grupul ei, care a ajuns să-şi petreacă anul nou cu părinţii şi să fie supusă astfel la acele ritualuri de comensalitate şi comunicare din jurul mesei patriarhale a sărbătorilor. S-a plictisit cu stoicism şi bună creştere. Mai grav a fost cînd, către miezul nopţii, mobilul s-a blocat din cauza reţelelor suprasolicitate. A cerut voie să meargă la internet, dar şi acesta dădea rateuri, din aceleaşi motive. S-a trezit brusc debranşată, într-o lume care vorbea altă limbă. A intrat într-un soi de panică placidă, care mi-a adus aminte de disconfortul periodic al studenţilor mei, pe care îi rog de fiecare dată să-şi închidă  mobilele timp de cîteva ore. Nu a durat însă mult, căci următoarea serie de bip-uri şi-a atins ţinta şi Mona s-a putut întoarce printre oameni. Printre oamenii ei.
- Îmi dai şi mie lista ta de contacte ? – a întrebat-o ea, dimineaţa, pe soţia mea, care i s-a părut, probabil, singura fiinţă abordabilă. Dar soţia mea nu a priceput despre ce era vorba. Contactele de e-mail – a explicat atunci Mona. Eu am 370, dar e puţin. Ilinca, prietena mea, are aproape o mie ! 
După un scurt schimb de replici dezlînate, dialogul s-a oprit. S-ar fi zis că cineva a trecut, brusc, la folosirea altei limbi, iar în casă nu se afla nici un translator.
Pe alt colţ de pagină din Dilema descopăr vorbele vizionare ale unui pionier în ale computerelor: „Tehnologia este tot ceea ce s-a inventat după ce te-ai născut”. Cu gîndul la Mona, îmi vine să rîd: tehnologia este, acum, tot ceea ce s-a inventat de cînd ţi-au crescut copiii mari ! Şi nu mai înseamnă doar uluitor de mai mult/repede/bine, etc., ci pur şi simplu altceva. Nu mai înseamnă mijloace noi pentru scopuri şi plăceri vechi, ci alt mod de a fi. În timp ce noi deveneam „sclavii noilor tehnologii”, în dormitorul de alături s-a născut, din această tehnologie, o altă lume.
 Altă lume în timp, nu în spaţiu, a cărei distanţă faţă de mine se măsoară în ani, şi nu în kilometri. Altă lume care este însă, paradoxal, lumea în care trăiesc şi eu, o lume care mă cuprinde şi pe mine, ba chiar cu care trăiesc în aceeaşi casă. Adică o lume care este şi a mea. Lumea mea ? Atunci de ce nu înţeleg mai nimic deşi fac parte din ea ? De ce de-abia reuşesc să învăţ cîteva elemente de vocabular al acestei noi limbi (sau or fi mai multe?), fără a găsi accesul la gramatica sa ?  De ce experienţa lor de viaţă îmi rămîne stranie, ca să nu spun străină, în timp ce întreaga mea experienţă de viaţă lor nu le spune nimic ?
Şi iată, aici apare problema ! Eu sînt părinte şi, mai grav, profesor. Adică trebuie să transmit ceva din cunoştinţele mele, dar mai ales din experienţa mea, copiilor mei şi altor copii, mai mici sau mai mari. De mii şi mii de ani omenirea a făcut pretutindeni acest lucru, bazîndu-se, în ultimă instanţă, pe evidenţa faptului că această experienţă este nu numai relevantă, ci şi indispensabilă vieţii urmaşilor – chiar dacă aceştia o vor lua pe alte căi sau vor descoperi şi alte variante. Tot pe această relevanţă a experienţei transmise şi acumulate s-a bazat, la alt nivel, şi ideea generală de model, de maestru, guru, etc. Dar cum mai poate cineva să fie părinte – şi cu atît mai mult „maestru” – din momentul în care experienţa sa, oricare ar fi aceasta, devine tot mai puţin relevantă pentru urmaşii săi ? Din momentul în care schimbarea este mult mai rapidă decît schimbul de generaţii. Unii colegi, dascăli ce se vor de modă nouă, se amăgesc cu ideea că pot rezolva totul transferîndu-şi experienţa în power point. Sărmanii !...
Am descoperit în articolul Ralucăi un text din anii ’70 al lui Margaret Mead, în care antropoloaga americană punea deja această problemă, dîndu-i şi un nume: cultură pre-figurativă. Aceasta apare, considera Mead, atunci cînd schimbarea este mai rapidă decît experienţa relevantă ce poate fi transmisă inter-generaţional. Într-o astfel de cultură, „e mai bine să fii un tînăr fără bagaje decît un adult cu memoria încărcată” – constată Mead. Şi conchide, în final: „În trecut, existau mereu adulţi care ştiau mai mult decît orice copil, deoarece crescuseră în interiorul unui sistem cultural postfigurativ. Astăzi ei nu mai există, nu numai pentru că părinţii nu mai sunt nişte ghizi, dar şi pentru că nu mai există ghizi, fie că îi căutăm în propria ţară, fie în străinătate. Nici un adult de astăzi nu ştie despre lumea noastră ce ştiu copiii născuţi în ultimii douăzeci de ani.”
Era în anii’70...
Conflictul între generaţii ? Ehei, ce vremuri bune !...