Hrana noastră cea de toate zilele...

Hrana noastră cea de toate zilele…

 O fi axa Bucureşti-Londra-Washington preferinţa noastră publică iar bătrîna Franţă doar o mătuşă senilă la care ne uităm cu milă sau cu silă de potaie puberă ce se visează doberman adult, cînd e vorba însă de viaţa noastră intimă, de preferinţele noastre profunde şi nu neapărat corecte politic, lucrurile stau exact invers: lumea anglo-saxonă este tot ce poate fi mai la antipodul felului nostru de a fi, iar aroganţii de franţuji sunt exact cum ne place nouă să ne credem – şi încă ceva în plus. Spuneau nişte românaşi de-ai noştri, lucrători la Dublin: Ăştia de aici aleargă mereu, n-au niciodată timp ! Noi, cînd ne aşezăm la masă, ne facem timp, ne place să mai stăm şi puţin de vorbă la un pahar de vin...Ei bagă repede în gură şi pleacă mai departe ! Îmi aduc aminte şi de un director dintr-o multinaţională care m-a întrebat o dată de ce pierd românii atâta timp la negocieri cu masa ? Am oameni care vin din America sau din Asia pentru cîteva ore, să rezolve o afacere precisă, să decidă daca da sau nu, şi nu apucă să stea de vorbă despre problema lor pentru că partenerii români trag de ei să meargă întîi la masă, să bea un pahar... – se plîngea acesta. Apoi, cu frica de „dreptul la diferenţă”, m-a întrebat, scăzînd brusc vocea: Este ceva cultural la voi, o credinţă tradiţională a românilor ?...
 Se pare că, întradevăr, este „ceva cultural” şi la ei şi la noi. Ceva surprins de mult de intuiţiile inter-culturale şi prins temeinic în stereotipurile despre culturile celorlalţi. Dar, cîteodată, unele dintre aceste stereotipuri se dovedesc, în anumite privinţe, tulburător de adevărate. Este ceea ce a demonstrat cu eleganţă de maestru Claude Fischler într-un recent colocviu de la NEC, dedicat hranei şi mîncatului în lumea de astăzi.
 Mai întîi, pentru că tot am vorbit de timp, statisticile arată ceva cutremurător: timpul acordat mesei scade într-un ritm alert pretutindeni în lume, americanii conducînd, evident, detaşat, acest top. Franţa este mult în urma mediei europene. (România nu figurează, ca de obicei, în aceste statistici comparative.) Mai mult, tot mai mulţi oameni fac şi altceva în timp ce mănîncă sau, adesea, mănîncă în timp ce fac ceva anume. A mînca şi a lua masa devin astfel tot mai mult două lucruri diferite: lumea continuă să mănînce, dar tot mai puţini pierd timpul cu luatul mesei.
 Ce mai înseamnă atunci „ a mînca” ? Iată ce sugerează datele culese timp de cîţiva ani de zile de către Claude Fischler şi coechipierul său, un psiholog american, în cinci culturi „euro-atlantice” diferite. Pentru simplificare, ne vom referi în primul rînd la USA şi Franţa, deoarece în toate exemplele ce vor urma, cele două culturi ilustrează cel mai bine polarităţile lumilor recente.
 La extrema anglo-saxonă, hrana înseamnă, de cele mai multe ori, pur şi simplu nutriţie. Adică o combinaţie precisă şi măsurabilă de glucide, lipide, vitamine, etc., selectate şi ingurgitate în cunoştinţă de cauză. Aşa stînd lucrurile, mîncatul devine o problemă de alegere personală şi, în consecinţă, de responsabilitate personală: trebuie să ştiu exact ce cuprind alimentele ca să pot alege în deplină cunoştinţă de cauză; şi trebuie să procedez astfel deoarece sunt singurul responsabil de modul în care mă construiesc pe mine – corpul meu – prin ceea ce bag în mine. Pe scurt, mîncatul este o problemă personală, care priveşte corpul meu şi, astfel, persoana mea. Punct. În mod (aparent) paradoxal, controlul social este însă maxim în această variantă de maxim individualism. Acest lucru devine şi mai clar în cazul sancţiunilor: a nu proceda astfel, cu o maximă responsabilitate personală pentru corpul propriu, înseamnă asumarea unui risc – şi vai de cel care riscă i-raţional ! A unui risc social, deoarece această i-responsabilitate a mea se poate traduce în diverse forme de boală, care fac să devin o belea pentru cei din jur şi – mult mai grav – pentru măria sa contribuabilul, nevoit să participe cu sudoarea muncii sale la asigurările mele. A mînca devine astfel o problemă strict personală de sănătate, la fel de strict reglată însă, la o extremă, de mecanismele generale de siguraţă alimentară şi controlată, la cealaltă extremă, de ochiul vigilent al marilor firme de asigurare. 
 Şi plăcerea în toată această poveste ? – nu mă pot eu stăpîni să (mă) întreb. Fischeler a avut şi el această curiozitate şi a înregistrat, de pildă, frecvenţa apariţiei cuvîntului „plăcere” în interviurile despre masă şi mîncare. Rezultatul: în discursurile americanilor „plăcere” apare asociat cu mîncare doar de două ori; în cazul francezilor, „plăcere” apare de 74 de ori.
 Curiozitatea cercetătorilor a mers însă mult mai departe. Pentru aceasta, au inventat tot felul de mici povestiri-test. De pildă: O cofetărie oferă o gamă de 10 tipuri de îngheţată de marcă, în timp ce o alta oferă posibilitatea de a alege între 60 de feluri de îngheţată; pe care aţi alegea-o ? 56% dintre americani aleg a doua cofetărie, considerînd că posibilitatea de a avea cît mai multe opţiuni este esenţială; 68% dintre francezi o aleg pe prima, considerînd că le este absolut suficient să aleagă dintre cele 10 feluri de îngheţată.
 Sau: Mergeţi în vacanţă şi aveţi de ales între un hotel în care camerele sunt foarte confortabile, dar bucătăria este mediocră şi unul în care bucătăria este excelentă, dar camerele nu sunt chiar foarte confortabile. Ce aţi alege ? Vă las să ghiciţi cine ce a ales...
 Sau, faimoasa vorbă despre a „plăti nemţeşte”: dacă mergeţi cu doi prieteni buni la masă, cum faceţi plata ? Peste 50% dintre germani, englezi sau americani au răspuns că plătesc individual, fiecare cît a consumat, faţă de sub 20% în ţări precum Franţa sau Italia, care preferă să împartăşească costurile.
 Dacă v-aţi săturat de cifre, iată şi ceva metafore despre corpul nostru cel supus mîncatului: este ca un pom – au spus două treimi din francezi. Este ca o maşină sau ca o uzină sau, mai degrabă, este un templu – au declarat americanii. Corpul-templu şi hrana-sacrificiu... A spus cineva că economia de piaţă nu are şi ea propriile sale credinţe „sacre” ?
Iar micile mele trivialităţi haihuie ? Nu, doamnelor şi domnilor, este cea mai pură şi delicioasă ontologie, este vorba despre însuşi statutul individului, despre reprezentările în act ale subiectului contemporan supus riscului deloc imaginar al disoluţiei într-un snop de alegeri raţional disjuncte şi emoţional înfricoşate. Este vorba despre ceea ce (nu) mai suntem !