Macdonaldizarea īnvăţămīntului
Trebuie să completez fişa disciplinei ! Trebuia să o fac demult, dar de cīte ori mă uit la toate rubricuţele acelea pedante şi stupide mă simt ca un vīnzător de mezeluri. Această fişă a disciplinei e un fel de fişă a produsului, din care cumpărătorul trebuie să afle cu precizie ce bagă īn organism şi cu ce se alege el dacă va cumpăra o sută de grame din acel produs. Mă uit īndelung la fişa disciplinei numită antropologie şi sunt bīntuit de teama că s-ar putea să dăuneze grav sănătăţii studentului. Poate că ar trebui să scriu ceva de genul Atenţie, antropologia īngraşă ! Sau, dimpotrivă: Luată īn doze de 30 de minute la 2 zile, antropologia nu este dăunătoare. Sau, de ce nu: Antropologia conţine ingrediente care pot contribui la creşterea apetitului sexual al studentului conştiincios! Mă īntorc īnsă la fişă şi constat că nu e chiar aşa de uşor. Nu mai ştiu ce să scriu, aşa că pun din nou fişa īn sertar.
Īnvăţămīntul nostru universitar nu stă bine de multă vreme. Există nenumărate motive şi antecedente care au contribuit la această stare. La ele se adaugă, īn mod paradoxal, ceea ce trebuia să-l scoată din această situaţie, şi anume trecerea la o organizare managerială a īnvăţămīntului. Aceasta s-a tradus, scurt şi pe īnţelesul tuturor, astfel: īnvăţămīntul este şi el o afacere ! Astfel, de la imperiul lui Bondrea la fiefurile locale ale foştilor, actualilor şi viitorilor preşedinţi de consilii judeţene, prefecţi şi şefi de filiale de partid şi trecīnd prin universităţile de stat, toate instituţiile de īnvăţămīnt au fost scoase la produs. Ele trebuie să producă licenţiaţi, cīt mai mulţi, din ce īn ce mai mulţi, pentru că aceasta īnseamnă cīt mai mulţi, din ce īn ce mai mulţi bani. Căci studentul plăteşte! Culmea, plăteşte incredibil de puţin, serviciile universitare nefiind mai scumpe decīt cele de salubritate şi īn orice caz mai ieftine decīt cele preşcolare (dacă vrei să-ţi vezi copilaşul la o grădiniţă ca lumea, chiar plăteşti!). Deviza universitară este, astfel, proşti, dar mulţi !
Această logică managerială face imposibilă orice dezvoltare de fond a īnvăţămīntului superior. Cītă vreme costurile educaţionale sunt subevaluate, va exista tendinţa firească de a le compensa prin numărul mare de studenţi. Pentru aceasta, strategia managerială romānească a īmbinat creativ comunismul cu democraţia capitalistă: intră oricine vrea, ca dincolo, şi termină tot cine vrea, ca la noi pe vremea comunismului. Astfel, eliminīnd practic orice criteriu de selecţie şi de competitivitate, universităţile au permanent asigurat un număr de studenţi la limita fizică a spaţiilor de īnvăţămīnt, care plătesc puţin şi care, ca atare, nici nu pot să ceară prea mult. Adică nici profesorii nu trebuie să facă eforturi prea mari. Studenţii ştiu şi ei acest lucru sau īl descoperă din primul an de studii. Īn consecinţă, pentru a-şi asigura viitorul pe piaţa muncii, urmează īn paralel mai multe facultăţi pentru a-şi mări şansele şi se angajează undeva īncă din primul an de facultate, pentru a pune un picior īn piaţă. Evident, nu reuşesc să facă nimic bine dar, pīnă la angajare, nici nu le cere nimeni aşa ceva. Iar la angajare, dacă firma e serioasă, oricum va trebui să-i īnveţe ea cele necesare pe cei utili.
De toate aceste rele urma să ne scape Comunitatea Europeană, Bologna, integrarea, alinierea la standardele europene de calitate īn īnvăţămīnt şi aşa mai departe. Pīnă una-alta, aceste standarde se reduc īnsă la o birocraţie de genul fişa disciplinei. Desigur, motivaţia acesteia este cīt se poate de raţională: ea trebuie să asigure alocarea judicioasă a creditelor astfel īncīt acestea să fie cu adevărat şi echitabil transferabile pe toată suprafaţa Europei. Pentru aceasta, titularul de curs trebuie să calculeze īn ore şi minute cīt efort īi cere studentului, deci cīt timp trebuie să meargă acesta la bibliotecă şi cīt timp să stea pe internet, cīt timp să citească şi cīt timp să cugete şi multe altele. Pe de altă parte, profesorul trebuie să-i spună cu precizie studentului ce va primi īn schimb pentru acest efort al său, adică ce competenţe, generale şi specifice, va achiziţiona īn cele 82 de ore de studiu individual pe semestru. Iar această balanţă īntre cerere şi ofertă trebuie să fie echitabilă, profitabilă şi aceeaşi pentru toţi studenţii.
Īn loc de credite transferabile, obţinem astfel studenţi transferabili, bine ambalaţi şi cu etichete la vedere pe care scrie: conţine 23 ore studiu individual antropologie şi are abilităţi de comunicare īn grup de nivelul A2. Bine, īnţeleg raţionalitatea acestei operaţiuni, doar că standardizarea procedurilor pentru asigurarea creditelor transferabile este precum standardizarea reţetelor de hamburger astfel īncīt faimoasele mcburgere să fie aceleaşi īn Bahamas şi Băicoi. Sau, altfel privite lucrurile, această prea raţională ordonare īn rubrici şi rubricuţe a actului de īnvăţămīnt este precum un atlas anatomic īn care ţi se explică cererea şi oferta actului sexual. Oricīt de frumos colorat şi de detaliat ar fi acest atlas, ceva īi va lipsi: experienţa individuală, imprevizibilă şi netransmisibilă, care se cheamă a face dragoste. Īnvăţămīntul presupune şi el o relaţie sui generis de dragoste, imprevizibilă şi creatoare, pe care dacă nu o cunoşti şi nu o īnţelegi mai bine te laşi de meserie. Există o plăcere a īnvăţămīntului, după cum există o plăcere a mīncatului şi o plăcere a dragostei. Se pare īnsă că funcţionarii pedagogici, de la noi şi de aiurea, nu numai că nu cunosc şi nu īnţeleg acest lucru ci, īn teribila lor frigitate intelectuală, fug de el ca dracul de tămīie: īnvăţămīntul trebuie să fie un act ordonat, eficient, aseptic şi mai ales previzibil şi repetabil, precum minţile lor castrate.
Plăcerea īnvăţămīntului dăunează grav sănătăţii mentale a societăţii deoarece poate produce idei imprevizibile !...