Moartea cretei
- Ce-i aia cretă ?
Eram īn Canada, după nişte cursuri, cu un mic grup de studenţi şi colegi. Nu ştiu despre ce vorbeam, nu ştiu cum s-a ajuns la asta, dar la un moment dat am evocat scrisul cu creta la tablă. Firesc, nu ? Eram īntr-o şcoală ! Şi atunci, după un mic interval de ridicat din sprīncene, un băiat blond şi deşirat s-a mirat către mine: Ce-i aia cretă ? A fost rīndul meu să tac prelung. După un răspuns sec şi tehnic, am zīmbit pierdut pe fereastră, către nişte blocuri de metal şi sticlă din faţa universităţii unde mă aflam. Era ca şi cum mi s-ar fi anunţat un deces, moartea unei fiinţe dragi, moartea cretei. Şi, ca de atītea ori īn asemenea cazuri, au īnceput să-mi treacă prin minte tot felul de amintiri, scene din copilăria mea, īntīmplări din viaţa cretei...
Săli de clasă īnghesuite, mirosind a praf de cretă...
Jgheabul din faţa tablei sau cutia de lemn īn care se ţineau cretele...
Scīrţiitul cretei pe tablă, care īl scotea din sărite pe B. şi care te putea costa un patru īn catalog...
V., care pisa din cīnd īn cīnd cretă, pe care o īnghiţea apoi rīzīnd, aşteptīnd să facă puţină temperatură pentru a fi trimis acasă de către doamna dirigintă P. (de fapt, dădea colţul clădirii ca să joace barbut cu nişte băieţi mai mari)...
Responsabilitatea de a asigura cretă la tablă cīnd erai elev de serviciu (D. se făcea totdeauna că uită şi ţīşnea pe uşă imediat ce profesorul īntreba unde e creta, aşa că mai treceau cīteva minute din oră)...
Tăbliţa şi buretele agăţate de ghiozdan, despre care īmi povestise bunicul meu, pe care o mai prinsese şi tatăl meu, şi care mi se păreau atīt de revoltător de rudimentare...
Dar mai presus de toate acestea, creta era bagheta magică a Profesorului, din vīrful ei curgea cunoaşterea pe care noi trebuia să o sorbim cu nesaţ. Rămīneam agăţaţi cu privirile de mersul ei pe tablă, rugīndu-ne să dureze cīt mai mult, căci ştiam că īn tot acest timp eram lăsaţi īn pace mai ales atunci cīnd G., profesorul de matematică, desena acei şerpişori nenorociţi pe care īi numea integrale şi al căror rost nu am reuşit să-l descifrez vreodată. Apoi, cīnd creta trecea īn mīna ta, a elevului, era momentul de agonie sau de extaz. Erai ucenicul vrăjitor, molfăind creta īntre degete şi aşteptīnd ca B. să-ţi spună, baritonal, treeeci la loc, prostănaaacule ! Sau deveneai, pentru cīteva minute, la rāndul tău, maestru, stăpīnul cretei, īmblīnzitorul cunoaşterii după care te īntorceai cu alt mers, cu altă greutate, īn banca ta.
Īntr-un fel sau altul, bucata aceasta de cretă lega profesorul de elev, era puntea de lăgătură prin care se realiza comunicarea bună, rea, cītă era şi cum era. Cum să o uiţi ? Ce īnseamnă oare să nu o fi cunoscut niciodată ?
Cīnd acel tīnăr deşirat m-a īntrebat ce-i aia cretă, am realizat parcă mai profund decīt cu alte ocazii īn ce măsură elevii şi studenţii noştri, crescuţi după 1990, fac parte din altă lume. Īn ce măsură comunicarea īn power point, prin SMS-uri sau pe skype (pentru a le menţiona doar pe cele mai banale, care au intrat şi īn cotidianul generaţiei mele) īnseamnă o schimbare īn natura comunicării şi, īn consecinţă, o modificare a īnsăşi psihologiei profunde a partenerilor de comunicare. Sociologii vorbesc deja de mult timp despre tehno-relaţii pentru a defini relaţiile care se creează īntre aceşti participanţi la noua sferă a comunicării !
Īntors īn ţară, la catedră, am găsit o tablă lucioasă şi am căutat nişte cretă. După ceva vreme am descoperit īntr-un colţ cīteva cioburi de cretă cilindrică şi scorţoasă şi un burete uscat precum deşertul Saharei. Am īncercat să scriu nişte nume de autori la tablă. Studenţii s-au uitat neīncrezători. Iar creta a refuzat cu obstinaţie să lase urme pe tablă.