Orientalism după orientalism

Orientalism după orientalism

Născut în Botoşani (pe atunci parte a imperiului austro-ungar), în 1850, Mihai Eminescu este considerat, în general, ca cel mai valoros scriitor romantic şi este recunoscut ca poetul naţional atît al României, cît şi al Moldovei. Majoritatea românilor pot recita vers după vers din opera sa,  moştenire a anilor de învăţare papagalicească obligatorie. Faptul că a fost unul dintre cei mai notorii antisemiţi ai României (o dată a scris că “Evreul nu merită să aibă vreun drept nicăieri în Europa”) nu i-a afectat, se pare, cu ceva, popularitatea.
 Al şaptelea copil al unei familii mijlocaşe, Eminescu a fost şcolit într-un gimnaziu german din Cernăuţi, în Ucraina de astăzi (…)
 Membru fondator al mişcării literare Orientul (care dorea să adune o bibliotecă de folclor românesc şi care credea că în cultura română ar trebui să fie mai puţină influenţă occidentală şi mai multă autohtonă), Eminescu a luat el însuşi calea Vienei, pentru a studia filosofia. (…)
 Cel mai faimos poem al său, cam siroposul Luceafărul, faimos pentru cupletele sale delicios de simple şi copilăreşti, a fost scris în această perioadă (după întoarcerea în ţară).
 Nu, nu am luat-o razna, pur şi simplu citesc dintr-un ghid turistic găsit într-o bibliotecă, la rubrica „români pe care trebuie să-i cunoaşteţi” ! Celălalt român faimos prezentat în ghid este...antrenorul Stefan Kovacs, periferializat în România deoarece este maghiar. Nu, nu-i nici lucrătură ungurească, nici mîna lungă a sionismului şi, probabil, nici vreo agentură duşmănoasă. E, pur şi simplu, inyourpocket, o companie care a devenit leader pe piaţă, informînd lumea despre oraşele din Europa Centrală şi Orientală. 
 Surfez puţin pe internet, ca să mă lămuresc. Dau imediat peste revolta furibundă a României Mari: nişte unguri din Odorheiul Secuiesc au scris nişte porcării inimaginabile despre România ! Cum altfel ?...Mai sînt şi alţi români de bine care s-au revoltat. Mă gîndesc însă că eu însumi, în această revistă onorabilă, am scris despre mai multe „porcării” din România decît încap în toate ediţiile inyourpocket la un loc. Nu despre asta este vorba, aşadar, nu despre faptul că Bucureştiul nu este prezentat ca un spaţiu edenic, că multe informaţii, cît se poate de corecte, avertizează şi despre riscurile cu care se poate confrunta turistul străin în capitala ţării noastre. Tonul general este cît se poate de favorabil. Mai mult, este menit mai degrabă să fascineze turistul, decît să-l îndepărteze.
 Dar exact despre acest gen de „fascinaţie” este vorba. Nu informaţia este discutabilă, ci tipul de discurs şi o anumită politică a imaginarului care depăşesc cu mult spaţiul şi cazul României. Următoarea „introducere” spune mult în acest sens:
 România este o minunată ţară a extremelor. Sufocant de caldă vara, teribil de rece iarna. Un ţinut în care o cantitate obscenă de bunăstare este sechestrată în mîinile unui număr firav de oameni, un ţinut în care sărăcia este ubicuă. România este acolo unde se sfîrşeşte lumea occidentală şi unde începe Estul slavic. Ultimul teritoriu care a fost integrat în Imperiul Roman, atunci cînd Roma acoperea cea mai bună parte a pămîntului şi cea mai civilizată bucată a omenirii, şi primul care a fost abandonat destinului său barbar. După două mii de ani, România s-a alăturat în sfîrşit lumii civilizate, sau cel puţin Uniunii Europene: un alt imperiu născut de (un tratat semnat la) Roma.
 Despre asta este deci vorba. România face parte şi ea din acele destinaţii turistice „la capătul lumii”, adică acolo unde se sfîrşeşte „lumea civilizată” şi începe haosul „barbariei”: Bucureştiul este „un oraş unic, o combinaţie între socialismul Varşoviei şi haosul din Cairo” – ne mai avertizează, în acest sens, inyourpocket. Un astfel de tărîm „mărginaş” nu poate fi decît unul al „contrastelor”, adică al naturii şi societăţii ne-stăpînite, ne-civilizate, exuberante în vigoarea lor primitiv-infantilă. Şi tocmai de aceea fascinante pentru o evadare turistică din lumea civilizată, trăită uneori ca excesiv de stăpînită şi ordonată: "it is a shit hole, but my kind of shit hole" – conchide un turist occidental citat de inyourpocket, poate vulgar, dar entuziasmat. La aşa ceva a învăţat să se aştepte – generic vorbind – turistul vestic şi exact asta îi oferă, cu profesionalism, ghidul de faţă. Economic vorbind, acesta face astfel un mare serviciu României.
 În acest tip de discurs se încadrează şi nota despre Eminescu şi în această cheie trebuie ea citită, căci fiecare „informaţie” în parte este greu – şi inutil – de combătut, cele mai multe dintre ele fiind, de altfel, corecte. Nu „ingredientele” în sine, ci „reţeta” după care au fost alese pentru a compune portretul „poetului naţional” este deci de luat în considerare. Iar din această reţetă fac parte: incultura ţinutului (poetul naţional al României se naşte în imperiul austro-ungar şi se educă oriunde în lume, numai în România nu şi în orice limbă în afară de cea română); infantilismul, înduioşător altminteri, propriu popoarelor primitive (pentru o minte occidentală matură, Luceafărul este siropos şi fermecător de copilăros); şi, nu în ultimul rînd, bolile morale ale societăţilor înapoiate: xenofobia, în general, şi antisemitismul, în particular. Acest ultim ingredient face parte (şi) dintr-un alt discurs, cel al politicilor rememorării, culminînd cu acel Vergangenheitsbewältigung al germanilor, politici de care Europa este foarte mîndră – şi pe bună dreptate. Cu o condiţie însă, aş adăuga eu: să nu mute mortu’ pe Academiei, adică să nu le folosească doar ca pe o exorcizare şi o iertare a păcatelor proprii, proiectînd în afara spaţiului său simbolic ce a mai rămas din păcatele colective.
 Dar aceste păcate de care Occidentul „matur” consideră că a scăpat intră în reţeta care conferă fascinaţia tărîmurilor îndepărtate la care acesta visează. Aceste ţinuturi turistice sînt un fel de societăţi carnavaleşti unde, în spaţiul şi timpul precizat de o agenţie turistică, (aproape) totul este permis căci (aproape) nimic nu este „în ordine”, unde îţi poţi îngădui astfel o serie indefinită de péchés mignons. Dar pentru ca aceste mici păcate să fie posibile în linişte şi pace, turistul trebuie să fie convins că se află în ţinutul marilor păcate, cărora le face faţă şi cu care se luptă, de fapt, ca un adevărat erou civilizator (şi nu ca un mic păcătos hedonic...). În final, nu-i rămîne decît să aprindă o lumînare pentru iertarea păcatelor acestor simpatici localnici – şi totodată pentru propria sa mîntuire. 
 Cine ar putea nega partea noastră de haos şi de păcat ? Pe de altă parte însă, nu este cumva şi o doză de ipocrizie bine orchestrată în acest tip de discurs neo-orientalist ?