Un socialism, două socialisme .
Cum pot să vorbesc despre ţările post-comuniste, aşa cum mi-au cerut colegii de la universitatea din Kerala, īntr-o ţară care este sincer şi democratic comunistă ? Cum pot să ţin o conferinţă despre reuşita răsturnării comunismului īn Europa de Est fără să jignesc sensibilitatea unui auditoriu convins īn grade şi moduri care īmi scapă că socialismul este cea mai bună soluţie pentru ei ? Imaginea ministrului culturii şi educaţiei, pe care tocmai l-am vizitat cu o zi īnainte şi care m-a primit īn biroul său tapetat cu portrete ale lui Marx, Engels, Lenin, Stalin şi, mai presus de toate, Che Guevara, īmi dă fiori. Contextul este total inedit pentru mine şi mă face să mă simt nesigur. Ceea ce īn contextele europene cu care sīnt obişnuit ţine, de regulă, de evidenţa īnsăşi, aici trebuie argumentat cu grijă.
Mă gīndesc să īncep aşadar prin a aminti faptul că situaţia la noi era cu totul alta decīt la ei: a fost un socialism impus de afară şi de sus īn jos şi nu unul crescut (mai mult sau mai puţin) organic din rīndul maselor. Tot un soi de imperiu şi de colonizare, dar de cu totul altă natură. Dar nu este chiar aşa de simplu. Aceasta presupune, īn amonte, acceptarea faptului că socialismul (care pentru romāni este cam sinonim cu comunismul) ar fi diferit la noi şi la ei, că ar fi deci multiplu, că ar trebui formulat la plural şi nu doar la singular: Comunismul. Că steagurile roşii care flutură īn faţa templelor lui Shiva sau portretul lui Che Guevara care anunţă pe toate gardurile conferinţa naţională a SFI (asociaţia studenţilor din India) sīnt simboluri comune, dar cu semnificaţii diverse īn contexte sociale diverse. Este o perspectivă firească pentru un antropolog, dar dificilă pentru un intelectual romān post-comunist...
Īn ce constă īnsă această diferenţă dacă există aşa ceva ?
Nehru şi-a lăsat trei amprente clare pe viitorul Indiei, care dăinuie şi astăzi. Acestea au fost democraţia, secularismul şi socialismul. Prima, īn ciuda experimentului dictatorial al Indirei Gandhi, este bine mersi īn viaţă şi funcţionează normal. A doua a primit cīteva lovituri īn ultimii cincisprezece ani, dar a rămas intactă. A treia este moartă ca ideologie oficială, dar continuă să existe īn diverse moduri constată Edward Luce. Dar de ce a militat democratul şi liberalul Nehru pentru socialism şi cum se face că partidele comuniste au īncă īn prezent o priză atīt de mare, reuşind să facă din Kerala, de pildă, un stat comunist al federaţiei indiene ?
Poate că răspunsul cel mai generic este egalitatea. Nu doar fascinaţia ideologică a egalităţii, ci nevoia socială şi politică reală de egalitate īntr-o colonie de un miliard de oameni īn care sahib-ul (stăpīnul) tău rămīne sahib, indiferent dacă ocupă o funcţie sau nu după cum constata un analist indian. O societate īn care, la momentul independenţei, doar 16% erau alfabetizaţi şi imensa majoritate era extraordinar de săracă. Dar poate şi mai mult, o societate care de milenii era īmpărţită strict pe caste, īn care cele inferioare rămīneau untouchables, neavīnd voie nici măcar să intre īn propriile lor temple. De aceea, de pildă, marea revoluţie care a abolit această interdicţie, deşi avīnd, teoretic, o miză strict religioasă, s-a īnscris, de fapt, īn istoria socialismului din India: deschizīnd uşile templelor ea a făcut un prim pas, fundamental, pe calea egalităţii sociale. O dată tentat de modernitate, subcontinentul indian nu avea deci cum să iasă din evul său mediu altfel decīt pe calea unei egalităţi structurale a miliardului său de cetăţeni.
Poate că aici rezidă şi una dintre principalele diferenţe dintre socialismul lor şi socialismul nostru: La ce bun să existe egalitate īntre membrii societăţii dacă nu există şi motivaţie ? se īntreabă Ion Vianu īntr-o lămuritoare confesiune despre comunismul romānesc. Intr-adevăr, egalitatea noastră era, de fapt, o egalizare forţată şi castratoare, motivată doar ideologic, un egalitarism care dacă e să-l credem pe psihiatrul Vianu ne transforma pe toţi īn nişte neurastenici: neurastenia, boala lipsei de motivaţie. Egalitatea lor era īnsă una motivată şi motivantă, avea un sens profund pentru sute de milioane de oameni.
In timp, acest mobil uriaş şi legitim s-a instituţionalizat īnsă sub forma unui etatism care merită pe deplin eticheta de paternalism. Cu sutele sale de milioane de ţărani săraci şi triburile sale de culegători şi vīnători recunoscute de constituţie, India este, īn mare măsură, un stat paternalist, iar partidele sale se īntrec īn a face promisiuni paternaliste indiferent de culoarea lor politică. Discursul aferent ia adesea forma explicită sau implicită, mai vehementă sau mai eufemistică, a socialismului/comunismului. Este īnsă, adesea, un socialism de castă: statul trebuie să redistribuie īn mod egal resursele la masele sărace, dar gestiunea acestor bani şi resurse se face de către o birocraţie locală care nu este deloc străină de vechiul sistem (abolit) al castelor şi care are grijă să-şi păstreze partea leului. Atīt politicienii cīt şi masele de ţărani vor sprijini astfel socialismul, sub o formă sau alta. Este moştenirea, mai degrabă oportunistă, a socialismului părinţilor fondatori, dar şi īn anumită măsură şi formă perpetuarea nevoilor de egalitate socială.
Din acest punct de vedere apar şi similitudini cu situaţia de la noi. Socialismul baronilor locali, care joacă adesea abil cu nevoile sau aspiraţiile maselor de egalitate şi redistribuire etatistă a resurselor, nu este chiar aşa de diferit de acel socialism de castă din India. Celălalt socialism, de nişă, practicat doar ca paradă de poziţionare pe o scenă mediatico-publică lipsită de actori credibili de stīnga, nu īşi are īnsă echivalent, din cīte am impresia, īn India. Aici, socialismul nu este īncă trendy.
Nu ştiu, deci, dacă socialismul este unul sau multiplu, dar modurile sale de īntrebuinţare sīnt, cu certitudine, diverse. Şi am impresia că socialismul şi īnsemnele sale vor mai fi puse la lucru, īntr-un fel sau altul, şi īn viitor...